Loading...
Disable Preloader

Blog

Darul vorbirii (istorie)

Darul vorbirii (istorie)

Deși îmi spusese să nu vorbesc cu necunoscuți, mama făcea asta tot timpul. La rând, așteptând să fim verificate. Scotocind prin valize la Marshall Field. Într-un lift care mergea încet, în vreme ce toți ceilalți se uitau chiorâș la butoane. În aeroporturi, la meciurile de fotbal, pe plajă. Mulțumesc lui Dumnezeu, i-am ascultat sfatul doar când era vorba de necunoscuți periculoși. Cred că eu procedez mai bine.

Obiceiul mamei de a intra în vorbă cu oamenii de lângă ea mă face să zâmbesc acum, dar în anii adolescenței mele mi se părea de-a dreptul stânjenitor. „Și lui Lynn i-l cumpăr tot pe primul” s-a confesat ea unei femei care făcea cumpărături cu fiica ei adolescentă în raionul de sutiene din supermarket-ul din orașul nostru. Mi-a venit să fug și să mă ascund sub un halat de baie expus în apropiere, dar în loc de asta, m-am făcut ca para focului, și i-am suflat mamei scrâșnind din dinți „Maaamăă”. Nu m-am simțit cu mult mai ușurată când mama fetei a zis „încercăm să găsim unul pentru Sarah, dar toate sunt prea mari.”

Nu toată lumea răspundea când mama făcea câte o observație, încercând să aprindă scânteia unei scurte conversații. Unele persoane îi arătau un zâmbet dezaprobator și-i întorceau spatele. Foarte puțini o ignorau complet. De câte ori o însoțeam în anii aceia, observam că asta o îndurera puțin, dar ridica din umeri și mergeam mai departe.

Și totuși, de cele mai multe ori simțeam nevoia să plec undeva departe și să mă întorc ca să descopăr că nu mai are darul vorbirii. Erau ocazii când mă temeam că am pierdut-o în aglomerație, dar îi auzeam apoi râsul melodios și un comentariu de genul „Da, da, și eu la fel.” Cu aceste sporovăieli instantanee mama m-a învățat că lumea e mult prea mare – sau prea mică, iao cum vrei – ca să ai timp să întinzi mâna tuturor. Ea mi-a amintit că noi, femeile, ne bucurăm de un anumit tip de înrudire, chiar dacă nu suntem toate la fel. În lucrurile obișnuite pe care le facem, suntem unite prin firi comune. Poate că acesta e motivul pentru care ne place hârtia și nu materialul plastic, sau pentru care considerăm că un pulover bleumarin e întotdeauna o bună achiziție, sau pentru care imnul național ne dă încă fiori.

Una din ultimele amintiri despre mama, din vremea când se afla în spital, cu câteva ore înainte de a se stinge din cauza unui cancer mamar care a măcinat-o până a ajuns la 40 kg, este cea în care zâmbind cu greu, îi explica asistentei cum să sădească bulbii de lalele. Am stat, tăcută, în pragul ușii, simțind nevoia să plâng, dar inundată de un imens sentiment de dragoste și căldură. Mama m-a învățat să văd în ceilalți primăvara. Am să țin minte asta toată viața, mai ales când mă întorc spre cineva și spun: „Nu-i așa că e minunat când…”


Lynn Rogers Petrak


povesti terapeutice

Programare online

Telefon: +373 068271444

Adressa: or. Chisinau, str. V.Alecsandri 13

Email: office@ifis.md